Tata obisnuia sa arunce cadavre cu o nepasare cruda.

L-am urmarit si-n incercari desarte de-a manca,in sughituri de prunc infrigurat, aruncatura lui,

speram sa le dau nastere din nou ,sa le redau tot ce-au avut si nu.

Cadavrelor!

Dar tot ce le-am putut oferi au fost talpile mele de-apoi si sunetele pumnilor murdari ….iar tata le -aducea lunar oaspeti noi .

Ceva timp mai tarziu….

Seara-mi pieptanam incet rosul sangeriu al capului din care nu mai izvora nimic…si repetam surorii mele din oglinda

“N-am sa fiu o mama buna.”

Cand am ramas cu un fir de ata-n peria de sarma mi-am spus “Am sa fiu o mama buna.”

Imi pieptanasem parul pana la ultimul fir .Eram marioneta.

In lumea ‘ceea plina de papusi traiul mi-l puteam duce si copiii mi-i puteam creste.

Tata inca obisnuia sa arunce cadavre….cu lacrimi in ochi si scarba pe gura.

Eu le tineam flacara aprinsa …imi dadusem parul rosu,il aruncasem in rau ,pieptanat bine, si-aprindeam copacii din gradina copilariei.

Tata….e un om cu trup inalt si alb,cu parul auriu,obsedat de aur si-altele din campul ‘cesta,cu ochii verzi ,bolnavi de vin si vina a ceea ce n-a putut face,uneori rosu-n obraji,observand anii din mine si Larisa,pe care-o striga “Georgiana”,destul de suav,spre deosebire de-al meu.

Tata e om.Rectific.

Il visez adesea…